Viva el tango! - de Ziua Internaţională a Tangoului

S-a născut acum mai mult de un secol în cartierele sărace ale imigranţilor din Buenos Aires, a crescut în saloanele de dans din Argentina şi Uruguay şi a şocat aristocraţia Europei cu originile şi lascivitatea sa, dar s-a răspândit în toată lumea. Ziua Tangoului a fost sărbătorită în Argentina şi în lume, de către toţi iubitorii acestui dans întrat în patrimoniului cultural imaterial al umanităţii.

Sunt mai multe versiuni ale originilor tangoului, iar cea mai răspândită spune că acest dans s-a născut în bordelurile portului din Buenos Aires, odată cu secolul XX, şi că provine din amestecul de tradiţii ale mai multor culturi.

Tangoul are ceva din ritmurile cubaneze habanera, din cele candombe ale sclavilor africani, din milonga argentiniană, din flamenco-ul spaniol şi din cele ale altor dansuri europene aduse în Argentina de marinarii străini, şi în rest, doar pasiune.

Ziua Internaţională a Tangoului, sărbătorită în 11 decembrie începând din anul 1977, a fost proclamată în onoarea a două figuri legendare ale muzicii argentiniene: Carlos Gardel - Regele Tangoului care a făcut din interpretările sale adevărate capodopere ale acestui gen muzical- şi Julio De Caro - şeful celei mai de succes orchestre de tango din anii 1920-1930, ambii născuţi într-o zi de 11 decembrie.

Tangoul – numele pasiunii

Tangoul s-a născut în carierele sărace şi pline de imigranţi din Buenos Aires, prin anii 1880-1890. Mulţi dintre imigranţi veniseră fără familii în Argenţina şi, pentru un pic de distracţie, bărbaţii care erau singuri îşi căutau partenere de dans. Erau în special femei uşoare din port, iar pentru a le impresiona bărbaţii se întreceau în a face cele mai incitante mişcari de dans.

Adăugați o legendă

Tangoul, deopotrivă gen muzical şi dans, are teme banale, dar mişcări pline de pasiune care arată o dispută simbolică pe ringul de dans între îndrăgostiri, cu gesturi de dragoste, ură, gelozie şi de libertate

Versurile de tango, iniţial cu un caracter mai vulgar, au căpătat profunzime şi sentiment. Muzica era interpretată, la vioara, flaut şi chitară, de grupuri mici de muzicanţi amatori care cântau după propria inspiraţie, improvizaţia şi creativitatea fiind singurele reguli.

În jurul anilor 1900, pe scena tangoului apar bandoneonul, un instrument de origine germană, şi pianul, care înlocuiesc treptat sunetul melancolic al flautului.

Din perifera săracă sau bordelurile din Buenos Aires, tangoul s-a răspândit în întreaga Argentina şi în Uruguay, iar apoi a trecut oceanul şi a ajuns în saloanele aristocratice din Paris. Trupele de dansatori venite din America Latină au avut succes apoi şi la Londra sau Berlin, iar prin anii 1920 s-au îndrăgostit de tangou şi newyorkezii sau finlandezii, fiecare dezvoltând propriile stiluri şi şcoli de dans.

Din Europa, tangoul s-a reîntors în Argentina şi s-a răspândit, la un alt nivel, prin şcolile de dans şi orchestre specializate, care purtau de obicei numele şefului de orchestră însoţit de denumirea “y su orquesta tipica”.

În anii 1920 şi 1930, Juilo de Caro avea cea mai importantă orchestră de tango din Argentina, iar tehnicienii de la Compania Victor, care-i înregistra discurile, îi adaptaseră vioara adăugând la ea o mică pâlnie de gramofon, pentru a amplifica sunetul

Cele mai renumite tangouri se cânta şi se dansează şi astăzi, la mai mult de la un secol de când au fost compuse: El Choclo, „Ştiuletele de porumb“ - prezentat public în 1903 în localul “El Americano” din centrul Buenos Aires-ului ca “dans creol”; Caminito - scris în 1903, descrie o străduţă îngustă tipică unui sat argentinian; La Media Luz - compus în 1924; Adiós muchachos - vechi şi el de nouă decenii sau Adiós pampa mía.

Cel mai celebru tango - La Cumparsita 

Tangoul cu titlul La Cumparsita (Mica paradă), compus pentru carnavalul de la Montevideo din 1916, este printre cele mai faimoase şi mai uşor de recunoscut, din toate timpurile

Un loc special în istoria tangoului îl ocupă cafeneaua La Giralda, din Montevideo, Uruguay. Aici, în 1916, tânărul student la arhitectură Gerardo Matos Rodriguez i-a prezentat lui Roberto Firpo, şefului orchestrei, compoziţia sa şi acesta a decis prezinte publicului acest tangou. Piesa a avut un succes moderat, iar apoi a fost uitată. După şapte ani, Gerardo, care locuia la Paris, i-a prezentat piesa lui Francisco Canaro, un cunoscut şef de orchestră, care a considerat că poate face din La Cumparsita un adevărat hit dacă îi adaugă şi un text şi o redenumeşte Si Supieras, Dacă ai fi ştiut.

A avut dreptate. Tangoul a cucerit imediat lumea, întregul Buenos Aires îl cânta şi dansa, era prezent în toate show-urile, înregistrat şi difuzat. Erau anii charlestonului, shimmy, one-step sau a boston-ului, dar toată lumea cerea şi tangoul La Cumparsita. De la Paris s-a răspândit în toată lumea şi numele La Cumparsita a devenit sinonim cu tangoul.

Carlos Gardel, tragicul erou al tangoului

Denumit şi Carlitos, Regele Tangoului sau Magicianul, Carlos Gardel, cu vocea sa baritonală şi frazarea dramatică, întruchipează chiar spiritul tangoului şi a făcut din interpretările sale adevărate capodopere ale acestui gen muzical.

Gardel s-a lansat în 1917 cu tangoul Mi noche triste şi a vândut rapid peste 10 mii de copii ale înregistrării. Tangoul intrepretat de el a ajuns un hit în întreaga Americă Latină, iar Gardel a început să cânte peste tot: în Argentina, Uruguay, Chile, Brazil, Puerto Rico, Venezuela sau Colombia, dar şi la Paris, New York, Barcelona sau Madrid. În 1928, în doar trei luni, a vândut la Paris peste 70 de mii de discuri, iar popularitatea şi figura sa carismatică l-au făcut cunoscut şi la Hollywood.

A fost vedeta a mai mult de 20 de filme, între care şi Cuesta abajo, El tango en Broadway sau El día que me quieras, alături alte mari staruri feminine ale epocii.

Se inspira şi aduna influenţe de peste tot şi împreună cu prietenul său, textierul Alfredo Le Pera, au compus 183 de tangouri, toate ajunse celebre, şi au făcut mai mult de 700 de înregistrari.

Gardel a trait doar 45 de ani. Se afla în plină glorie când un accident de avion, la Medelin în Columbia, avea să-i curme viaţa, în anul 1935. Au murit împreună cu el şi Alfredo Le Pera, ghitariştii Guillermo Desiderio Barbieri şi Ángel Domingo Riverol, dar şi mai mulţi prieteni şi un grup de oameni de afaceri împreuno cu care călătorea. A fost plâns milioane de argentinieni şi i s-au adus omagii la New York City, Rio de Janeiro sau Montevideo.

Tangoul - argentinian, milonga, de sala sau internaţional, finlandez, apoi numit nuevo şi cel mai nou tangoul fusion - nu mai este poate dansul momentului, e întrecut în popularitate de salsa sau de dansurile latino, şi totuşi în Buenos Aires sunt încă mii de oameni care ies în fiecare seară la să danseze tango.